Eseu filosofie Conceptul de dreptate

Conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes in gandirea filosofica inca din cele mai vechi timpuri. Dintotdeauna oamenii si-au pus intrebari de genul: Ce este dreptatea? Poate exista o dreptate absoluta? Cum poate deveni un om “drept”? In perioada moderna si contemporana, s-ar mai putea adauga intrebarile: Are legatura dreptatea cu religia? Poate fi drept un om necredincios(ateu, agnostic)?
Intr-o prima “definitie”, dreptatea, din punctul de vedere al lui Cephalos (definitie ce reiese din cartea lui Platon, Republica), inseamna “a da inapoi ceea ce ai primit de la cineva, fie ca uneori se cuvine, alteori nu”. De asemenea, un lucru subliniat de Cephalos(om de afaceri din Pireu) era prezenta cuvantului “adevar”, dreptatea presupunand a spune tot timpul adevarul.
Dreptatea mai poate fi inteleasa si ca respectarea legilor si regulilor dintr-un stat (pe atunci cetate).
De asemenea, tot in filosofia antica, Glaucom considera ca natura umana ar fi incompatibila cu dreptatea. Ca exemplu este dat mitul lu Gyges, al omului care gaseste inelul “fermecat” si care nu se mai gandeste la aproapele sau in acele conditii.
Se vede clar insa la toti ganditorii antichitatii “obsesia” lor pentru “dreptate”. Dar ei cautau dreptatea absoluta. Un om care sa poate fi dat exemplu din acest punct de vedere. In vorbirea curenta il putem numi drept “sfant”. Din acest motiv, unii considera ca un om poate fi cu adevarat “drept” doar daca este credincios. Doar o instanta superioara, Divinitatea, poate “impune” niste norme universal valabile.
Totusi, in societatea actuala termenul de “dreptate” este doar unul relativ. Ceea ce este drept pentru unii este considerat “ne-drept” pentru altii. Pentru unii a fi drept inseamna a respecta strict legile tarii. Pentru altii insa, legile morale pot fi mai presus de legile tarii. Din acest punct de vedere, trebuie luat in considerare conceptul de “constiinta”. In dex, << A fi cu conştiinţa împăcată sau a nu avea nimic pe conştiinţă = a fi convins că nu a săvârşit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conştiinţă = a fi lipsit de scrupule >> (sursa dexonline.ro). Astfel, cel mai important lucru pare a fi ceea ce simte un om in legatura cu un lucru. De aici rezulta faptul ca importante nu sunt legile si normele prezente intr-o societate, ci legile si normele asimilate de fiecare persoana in parte. Astfel, unui om i se poate parea “drept” sa raspunda cu aceeasi moneda altui semen de-al sau (in termeni populari se numeste “si-a facut singur dreptate”). Totusi, acest om a incalcat legile tarii…Nu scrie in legile tarii ca daca ai fost batut pe strada de X trebuie ca a doua zi sa te duci peste el si sa-l iei la bataie…De asemenea, unii considera furt doar atunci cand iei de la altul, nu si cand iei de la stat(statul inseamna noi cu totii, deci am luat de la mine, mi se cuvine). Legea normal ca nu prevede asa ceva, dar acel om care face asemenea fapta se considera “drept” (“altii fura mai mult ca mine, spre deosebire de ei sunt drept”).
Apoi, dreptate absoluta inseamna ca un om cu anumite fapte sa fie considerat drept peste tot. Ce ne facem insa cu statele care au legislatii total diferite in anumite “privinte”? Ceea ce e legal intr-o parte poate fi ilegal in alta parte. Din acest motiv, o solutie ar fi raportarea la o instanta superioara. O instanta superioara poate fi considerata divinitatea. Lucrurile par in regula, insa daca observam multitudinea de divinitati existenta acum, ne dam seama ca nici asa nu putem avea un termen absolut de dreptate.
De aici insa decurge insa iarasi o intrebare importanta: Poate fi drept un ateu? Unii ar spune ca nu. Daca ne gandim la dreptatea absoluta, intr-adevar, putem spune ca nu. Daca insa ne gandim la o dreptate relativa si subiectiva, putem spune ca da. Se poate considera drept un ateu, conform propriilor sale principii norme. Si un ateu poate intelege faptul ca e “interzis”, “imoral” sau “nedrept” sa furi. E adevarat, daca acesta ar fi credincios, ar considera ca tot timpul exista Cineva care sa-l vada(expresia populara Are frica de Dumnezeu). Poate acesta este marele “avantaj” al “credinciosilor”. Nu neaparat principiile lor mult diferite(in fond, cele 10 porunci crestine sunt aproape toate considerate in sens juridic “norme juridice”: sa nu furi, sa nu ucizi etc), ci faptul ca acestia au tot timpul o frica de o entitate superioara. Acestia nu iau de pe jos, cel putin teoretic, o hartie de bani pentru “Dumnezeu ii vede”.
Practic insa, lucrurile nu stau chiar asa. Unii oameni, chiar si cu credinta in Dumnezeu, pot face niste fapte absolut reprobabile. Filmele in care mafiotii se duc la Biserica pentru a cere ajutorul Domnului pentru a fi ajutati sa savarseasca o anumita crima par pentru unii de ne-conceput. Insa ele arata o realitate. Unii savarsesc o fapta, chiar daca stiu ca nu este “bine”. De asemenea, in atatea filme vedem ucigasi, hoti, banditi, care se duc sa se roage pentru iertarea pacatelor lor. Astfel, credinta nu pare a fi un factor atat de important pentru intelegerea cuvantului de dreptate.
De asemenea, dreptatea echivalata cu adevarul iarasi este un lucru relativ. Un om poate minti in anumite situatii si sa fie total impacat cu acest lucru, desi despre el are o parere foarte buna si sustine ca este un om corect(situatia m-a facut sa fac asta, nu sunt eu vinovat). In psihologia sociala aceasta situatie este numita disonanta cognitiva. Adevarul nu este spus in toate cazurile, dar acele cazuri in care este “ocolit” sunt considerate ne-importante si irelevante pentru a caracteriza persoana in cauza.
Iar situatiile in care un om este “silit” sa greseasca sunt multiple. Exemplul dat in opera lui Platon este relevant. Dar in zilele noastre poate fi extins. Cati din noi am putea refuza o valiza cu bani? Cand sunt intrebati, multi raspund: Pai eu nu as lua, stiti, sunt om corect, niciodata nu am luat…sau daca as lua, i-as folosi in scopuri nobile, i-as da la saraci… Altii in schimb, sinceri, recunosc ca i-ar lua si ca n-ar avea mustrari de constiinta. Insa intrebarea este: cati din cei care sunt pusi efectiv in aceasta situatie refuza? Despre ce suma de bani este vorba(una e sa refuzi 100 de dolari si alta e sa refuzi 1 milion de dolari)? De asemenea, e o diferenta intre a ti se promite in cazul in care faci asta primesti 1 milion de dolari si a vedea efectiv in fata ochilor o geanta plina cu 1 milion de dolari. Cati dintre noi am putea refuza geanta aceea? Eu cred ca foarte putini. Dar daca suntem intrebati, foarte multi sustinem ca am refuza-o.
Din punctul meu de vedere, si asta este o dovada de ne-sinceritate. Un om cu adevarat drept nu este cel care se lauda ca nu va face, ci cel care se lauda (cu fapte) ca nu am facut-o. Intr-un fel, e preferabil unul care recunoaste ca ar accepta o spaga, o “atentie” sau ca ar lua “inelul” unuia care se lauda ca nu si face un titlu de glorie din asta. Principalul cuvant in definirea conceptului de dreptate este, dupa mine, adevarul. Un om care spune adevarul tot timpul este foarte aproape de dreptatea absoluta.
In termeni sociologici, dreptatea absoluta o vad doar ca un ideal-tip (un construct teoretic la care ne putem raporta, care nu exista si nu va exista niciodata in realitate). Nu putem arata cu degetul X este intruchiparea dreptatii. Poate doar daca ne gandim la sfinti.Astfel, dreptatea absoluta o putem defini doar teoretic si putem vedea cat de mult ne putem apropia de ea. Iar un lucru important aici este, cum spuneam mai inainte, adevarul. Un om care spune tot timpul adevarul este un om foarte aproape de dreptatea absoluta. Cu cat spunem adevarul de mai putine ori, cu atat ne departam de acest concept. E adevarat, sunt unele situatii in care orice facem este rau. In cazul judecatorilor, care trebuie sa aplice o lege “stramba”, “gresita” sau “inechitabila” putem spune ca orice decizie iau sunt considerati ne-drepti. Daca respecta acea lege, ei au creat o inechitate…daca n-o aplica, au incalcat O LEGE! Astfel, importante par a fi PROPRIILE lor norme. Ce cred ei ca trebuie sa faca! Legea e lege si eu am aplicat-o.
In concluzie, dreptatea absoluta inseamna ca acel om este perfect. Perfectiunea tine doar de divinitate, deci omul nu poate fi perfect niciodata, dar trebuie sa tinda sa ajunga acolo!

(prezentat la seminarul de filosofie din data de 20-11-2008 la Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative, Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, sectia drept – profesor Gabriela Pohoata….si notat cu 10:D)