„Ciocanul” invatamantului romanesc (1)

Salutare din nou,

Cum am promis, urmeaza 3 articole in urma carora imi voi castiga (in mod cinstit) un numar considerabil de dusmani. Pe unii din ei probabil ii voi pierde ca cititori, dar imi asum acest risc.
Incepem cu „scandalul” de la facultatea de filosofie din Bucuresti. Cum este mult de scris, astazi ma voi margini la a cita 2 articole, ambele relevante pt „speta”:
1. Scrisoarea deschisa trimisa de Gabriel Liiceanu redactiei hotnews;
2. O reactie, tot de pe hotews, la acest caz.
Iar PARADOXAL, eu voi incerca sa demontez partial argumentatia celor 2. Motivele nu le zic acum, argumentatia mea abia in articolul viitor. Care va fi de dimineata(nu zic MAINE dimineata pt ca acum e deja trecut de 12, deci celalalt articol va fi TOT AZI)!
Iar celelalte 2 articole „de gica contra” vor unele PROFUND anti-ecologiste. Deja asta se stie, deci acolo ceva mai putine injuraturi!
Acu gata, iar vorbesc prea mult!
AU cuvantul FILOSOFII:

Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării

Balta statuta a facultatilor noastre

timate Domnule Ministru,

Fac parte dintre acei – mulţi? puţini? – care şi-au pus o speranţă în voinţa dumneavoastră politică, exprimată în repetate rânduri, de a vindeca învăţământul românesc de câteva dintre bolile lui grave: spiritul de gaşcă, „aranjamentul”, trişeria, răsturnarea valorilor, nepotismul, fentarea ingenioasă a legii sub aparenţa respectării ei. Aţi promis că, împotriva acestor vicii naţionale, veţi da câştig de cauză celui mai bun, veţi stimula nevoia de excelenţă a unei societăţi avariate de impostură, veţi încuraja corectitudinea în competiţia socială.

V-am auzit de asemenea spunând că sunteţi gata să sancţionaţi drastic, de îndată ce vă va fi semnalată, orice dovadă de zădărnicire a eforturilor dumneavoastră de a vindeca, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, sistemul de educaţie autohton. Că sunteţi gata „să rupeţi pisica”. Şi, în prim plan, aţi scos primenirea corpului profesoral prin aşezarea concursurilor de post pe tărâmul dreptăţii.

Sunt profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Săptămâna trecută a avut loc un concurs pentru ocuparea postului de lector la catedra de istoria filozofiei. Comisia era formată în majoritate din membri ai catedrei. Unul dintre concurenţi era asistent la catedră. Era, aşadar, in, era coleg cu arbitrii. Celălalt venea „din afară”. Prin condiţiile formale ale concursului, nici unul dintre ei nu pleca însă avantajat. Nu se spunea nicăieri că „omul casei” trebuie preferat pur şi simplu în virtutea faptului că era „de-al nostru”. Sensul acestor concursuri, dacă v-am înţeles bine intenţia, era să promoveze excelenţa. Căci facultatea e câştigată, nu-i aşa?, în măsura în care îi selecţionează şi îi aduce în echipa ei pe cei mai buni.

Deznodământul înfruntării a fost ilar şi dramatic totodată şi el pune sub semnul întrebării posibilitatea schimbării iniţiate de dumneavoastră. Despre ce este vorba? Lăsaţi-mă, întâi, să vă fac portretele celor doi candidaţi. Portretul „omului casei”, al asistentului cu zece ani vechime: o teză de doctorat nepublicată, articole de specialitate în revista „Caiete silvane” din Zalău, nici o bursă postdoctorală, fără studii în străinătate, nici un articol indexat ISI, nici un premiu academic. Pe scurt, portretul studentului oprit cândva la catedră pentru cuminţenie şi obedienţă de către un profesor prăfuit, folosit şi folositor la treburi de rutină, recunoscător în veci celor care l-au căpătuit atunci şi care îl promovează acum.

Portretul „omului din afară”: doctorat la Universitatea din Bucureşti şi doctorat la Sorbona, cărţi publicate la Springer Verlag şi la edituri prestigioase din ţară, capitole în volume internaţionale de filozofie, zece articole în reviste indexate ISI, editorul a 17 volume (majoritatea internaţionale), premiu de excelenţă în cercetare (“In hoc signo vinces” acordat de CNCSIS în 2009), trei burse post-doctorale (dintre care una la Universitatea din Freiburg), ctitorul şi redactorul şef al singurei reviste internaţionale de filozofie din România (Studia Phaenomenologica), 11 conferinţe în străinătate, fellow al Fundaţiei Alexander von Humboldt, coordonator de conferinţe internaţionale, membru al câtorva organizaţii profesionale internaţionale, membru şi referent în colective editoriale de prestigiu internaţional, director de proiect pentru două granturi de cercetare, editorul în străinătate, în patru limbi de circulaţie internaţională, a operelor lui Constantin Noica şi Alexandru Dragomir – şi mă opresc aici ca să nu vă obosesc.

Ce facultate nu şi-ar dori să coopteze în sânul ei un specialist de o asemenea anvergură? Să ne imaginăm contactele pe care un asemenea om le-ar putea face, prin relaţiile sale culturale în străinătate, în beneficiul facultăţii care l-ar angaja. Să ne imaginăm cum ar circula pe plan european, cu recomandările lui, doctoranzii unui asemenea profesor. Să ne imaginăm calitatea participanţilor veniţi din toată lumea la colocviile pe care „outsider“-ul nostru le-ar putea organiza la Universitatea din Bucureşti.

Prin ce scamatorie a reuşit comisia Facultăţii de Filozofie să-l dea drept câştigător al concursului pe un candidat lipsit de orice relief şi să-l declare inapt pentru postul de lector pe cel care excela pe toate planurile? Imaginaţi-vă o clipă, Domnule Ministru, că un club de fotbal l-ar trimite la plimbare pe Messi şi l-ar băga pe teren pe băiatul care face curat la vestiare. „E de-al nostru“, ar spune. „N-a curăţat de pomană zece ani vestiarul jucătorilor. Iar dacă îl luăm pe Messi ăsta, cum s-ar simţi ceilalţi jucători?“

Evident că un club care ar raţiona aşa ar rămâne cu o echipă de liga C. Dar nu de liga în care joacă le pasă celor de la catedra de istoria filozofiei. Şi nici decanatului Facultăţii, care închide ochii şi îşi dă blessing-ul pentru performanţa de contorsionism a comisiei. Şi mă tem că nici celorlalţi colegi ai mei dacă, tăcând, vor accepta această malversaţiune care se petrece între ei şi sub ochii lor. Ce contează dacă tinerii care bat la poarta Filozofiei, vor primi, odată intraţi în sacrul ei lăcaş, spectacolul unei provincii culturale eterne? Ce contează dacă în anii care stau să vină, plătind oferta rezultată de pe urma acestor concursuri răstălmăcite, Facultatea de Filozofie va deveni o redută a pliciselii şi se va transforma într-un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural“?

Dacă aş fi în locul dumneavoastră, sau al rectorului Universităţii, m-aş simţi sabotat în proiectul meu de a impune excelenţa drept unic criteriu de funcţionare al vieţii universitare. M-aş simţi păcălit şi prostit de cei care, la nevoia mea de a readuce la rampă vigoarea spiritului, ar răspunde cu apetitul lor pentru balta stătută.

( sursa )

Cazul Ciocan, o palma la adresa reformei învatamantului

Vreau să reiau cazul filosofului Cristian Ciocan şi al comisiei care l-a respins la un concurs pe post la Universitatea din Bucureşti, după ce domnul Gabriel Liiceanu l-a semnalat în articolul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, joi, 29 septembrie 2011, orele 13:49. Comisia care l-a respins pe un tânăr (în general) care a publicat cărţi la cele mai prestigioase edituri umaniste europene, articole la cele mai prestigioase reviste europene, care a dat demnitate filosofiei româneşti fondând cea mai prestigioasă în lume revistă de fenomenologie publicată în România, care a primit confirmarea celor mai importante burse europene de studii, preferând un alt tânăr (tot în general) cu publicaţii submediocre, într-o revistă de la Zalău, invizibil în domeniul său chiar şi la nivel local, dar ocupând un loc inferior deja în facultate, reprezintă un exemplu de comportament academic fraudulos, de instinct gregar şi de falangă a celor care se tem să nu li se descopere în cele din urmă, în grup, incompetenţa.

Contribuţia mea este o focalizare. Articolul domnului Liiceanu surprinde universalitatea situaţiei: iată că în general ne apare, în mediul public al învăţământului românesc, un caz odios, care contrazice întreg spiritul reformei în care ministerul învăţământului s-a angajat. Eu vreau să arăt că relevanţa acestui caz este mai ales particulară. Vreau să folosesc exemplul prezentat de domnul Liiceanu ca pe o rază de lumină, mişcând o lupă în sus şi în jos până când obţin un punct de arsură şi o flacără care, în loc să ne orbească, ne va deschide ochii. De aceea, voi susţine următoarele teze:

1. Că evenimentul este consonant unui tip de practicare a studiului istoriei filosofiei la Bucureşti. Această teză se poate verifica astfel: studierea publicaţiilor titularilor de discipline precum filosofia greacă, filosofia medievală sau filosofia modernă da la iveală lucrări publicate în spaţii ştiinţifice irelevante, care nu ar trece de nici un punctaj onorabil al evaluatorilor scientometriei; verificarea conţinutului acestor publicaţii denotă ignorarea profundă a domeniilor de către semnatarii lor, începând cu limba epocii pe care o predau (greaca, latina, araba sau ebraica) şi încheind cu absenţa oricăror surse filosofice ale epocii editate de profesorii care le predau; cultivarea relaţiilor de înrudire între membrii grupului denotă o strategie baronală de ocupare şi rezervare a posturilor în această linie de studii; în cele din urmă, râsul hohotitor, exploziv, de nestăvilit prin nici un argument raţional, al generaţiilor de studenţi le-au ascultat acelora cursurile.

2. Că el nu este unic. Simultan, a mai avut loc un concurs pe post, la acelaşi grup universitar care deţine „puterea” la Bucureşti în domeniul istoriei filosofiei. Aici, candidata a fost respinsă, iar parcursul ştiinţific al celor doi este perfect analogic: publicaţii de înaltă performanţă în străinătate, ediţii de înalt calibru ştiinţific din filosofia greacă, citări în literatura de profil de care orice membru al Academiei Române (ca să îmi închipui un caz maximal) ar fi mai mult decât onorat. De fapt, e un fenomen de închidere asociat grupului de istorici ai filosofiei bucureşteni universitari, care îi caracterizează de două decenii încoace: respingerea celor mai buni, descurajarea oricăror vizibilităţi internaţionale, compunerea comisiilor pe criterii complet neprofesionale (am râs cu poftă cu ani în urmă când, cu Andrei Cornea, am stat în sală ca auditori la o teză despre Plotin, cu referenţi care nu publicaseră niciodată un rând despre acest autor, spunând gogomănii, fără ca nimeni să accepte ridicolul marginalizării noastre, deşi suntem singurii care dădusem câte o versiune română completă a operei acestui autor).

3. Că este în disonanţă absolută cu spiritul reformei. Când noua lege a educaţiei naţionale a reuşit un control riguros asupra posturilor mari (conf’, prof’) ea a plătit un tribut universităţilor, lăsând pe seama lor posturile „mici”, de lector sau asistent. Aşa este posibil ca pe aceste posturi să intre persoane care nu promit prin nici un fel de publicaţii sau competenţe atragerea de fonduri pentru cercetare, vizibilitatea internaţională, atragerea studenţilor, crearea unor centre din care ştiinţa şi cercetarea să iradieze. Nu este plauzibil faptul că tineri intraţi prin concursuri fără criterii ar putea să promită mai mult decât „culcuşul” confortabil şi prelungirea sinecurilor baronale. De aceea, concursurile desfăşurate sunt amendabile din perspectiva eticii cercetării şi din perspectiva manageriatului academic care, fireşte, îşi doreşte atragerea competenţelor reale.

4. Că el loveşte în demnitatea tuturor celor care predau în universităţi discipline identice cu cele ale membrilor comisiei, şi că cei lezaţi trebuie să intervină acum, întrucât într-un asemenea moment tăcerea este egală pierderii onoarei proprii. Faptul de a preda discipline identice în alte universităţi ne face colegi ai unei comunităţi academice. Această colegialitate înseamnă asumarea unor valori comune, între care se află cinstea academică şi promovarea competenţei ştiinţifice. Când ele sunt încălcate, ne dezicem de aceşti colegi. De aceea, tăcerea este, în acest moment, o formă de complicitate. Dimpotrivă, formularea deschisă a opiniilor ne poate face demni de un spaţiu public al filosofiei româneşti în care contează cu adevărat competenţa, vizibilitatea internaţională şi loialitatea faţă de cercetarea filosofică.

5. Că decizia mea de a interveni în polemică ilustrează o particularitate absolută, determinată şi asumată. Pentru mine, ar fi ipocrit să pretind că reacţionez ca şi cum aş reflecta din afara mediului la o situaţie, în mod degajat. Dimpotrivă: m-am angajat „cu arme şi bagaje” în furnizarea de criterii de performanţă pentru finanţarea cercetării ştiinţifice: o fac cu dorinţa de a fi drept, de a înţelege exact fenomenul şi evoluţia ştiinţei româneşti şi mă preocupă deschis transformarea parohialismului local într-o comunitate ştiinţifică de nivel competitiv. Mizez pe faptul că acest lucru este posibil prin buna înţelegere a specificului umanist, prin corecta înţelegere a raportului dintre scientometrie şi judecăţile de calitate, prin forţa de creaţie a unor centre de cercetare în România care să fie medii impersonale de producere continuă a singularităţilor creatoare. Or, toate eforturile mele sunt contrazise de acest caz incredibil.

Soluţia: anularea examenului în urma oprobriului comunităţii ştiinţifice. Cred sincer că legile trec, că situaţiile particulare ni se perindă în viaţa de zi cu zi, dar că între ele stă stratul dens al reunirii opiniilor noastre particulare şi solidare, care trage linia dintre ceea ce este tolerabil şi ceea ce este intolerabil.

( sursa )

ps: Stiu ca titlul e prost, dar n-am inspiratie de altul mai bun!

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s