Guest-post – Scrisul trece prin stomac

Bună tuturor!  Mă numesc  Simona, am 19 ani şi sunt editor la Filmetari.com. Pe Emil am avut ocazia să-l cunosc la lansarea de carte a domnului Horea Mihai Badau, iar câteva ore mai târziu el îmi propunea să fac un guest-post. Puteam să refuz?

Tema aleasă de mine este o pasiune pe care o aveam “inconştient” în copilărie, pe care aproape am uitat-o în adolescenta  şi pe care o devorez la propriu, acum. Mâncarea. Da, sună primitiv şi poate vă gândiţi că am 90 de kg şi sunt acel gen de specie care mănâncă şi nu se şterge la gură. Sau că mă duc în casele altor oameni şi le fur din frigider. Nu, mănânc din ce în ce mai mult din placere şi mai puţin pentru că îmi este foame. Mănânc  când mă plictisesc, când am poftă, când doresc  eu. Şi dacă ar fi să-mi fac profilul pe un site de matrimoniale, aş spune că  imi plac plimbările lungi şi romantice până la frigider şi înapoi şi cumpărăturile la piaţă şi în supermarket. Ce poate să mă încânte mai mult decât explozia şi amestecul orgasmic de arome? Sau bătălia dintre trupele de ingrediente care se confruntă pe teritoriul limbii mele?

Cum mai spus, această dragoste a existat dintotdeauna, însă nu mereu a fost pusă la foc. S-a transformat într-o flacără puternică atunci când am început să-mi extind orizontul gustativ şi să vizitez diferite localuri, ieşind din sfera mâncărurilor (cam puţine) făcute de mama. Treptat, s-a intensificat şi s-a menţinut vie, pe măsură ce mâncam tot mai mult şi cât de cât mai rafinat. Am început să disec reviste culinare, recenzii de restaurant, să întreb lumea ce a mâncat la ora X şi să-l citesc pe Jamie Oliver in miez de noapte. Apogeul a fost atins odată cu emisiunea Masterchef. Da, chiar şi vizualul imi potolea  papilele gustative agitate. Şi parcă nu era de ajuns, am început să mă uit si la Masterchef US (care este mult mai bun, apropo) şi nu m-am lăsat până nu am terminat 36 de episoade, mai exact 2 sezoane. Respiram mâncare şi nu mă puteam opri. Dar nici nu voiam.

Vorbesc cu pasiune despre acest subiect. Ce este ironic? Nu ştiu să gătesc. Nu pot găti pentru alţii, decat pentru mine. Şi cu greu. În limita supravieţuirii. La fel cum reţin foarte uşor numere, dar nu mă pricep deloc la matematică. Probabil vă întrebaţi cum găteşte un om care nu găteşte. Simplu. Pentru o porţie de paste cu un sos amărât, da peste cap bucătăria, murdăreşte 3748347346 de vase şi mănâncă 45 de minute mai târziu. Eh, poate nu este menirea mea de a mânui tigaia, ci doar de a mânui (cu mare pricepere) cuţitul.

Şi cu toate astea, nu vreau să se înţeleagă că sunt genul de persoană care mananca pana lesina.  Nu merg in mod special la evenimentele  unde se oferă mâncare pe gratis şi nici nu plec de acolo cu tăvile pline.  Sau sa nu  mănânc o zi întreagă, pentru că la 7 seara trebuie să merg la o vizionare de presă, unde este un bufet suedez. Ok, mă entuziasmează ideea de a mânca ceva bun, poate şi ceva rar, dar nu merg pe principiul: Mănânc, deci exist. Este o reinterpretare stupidă a filosofiei lui Descartes, pe limba “nehaliţilor”. Nu mâncarea ne defineşte existenţa. Ea doar o face mai frumoasă.

Atat am avut de indrugat.  Nu pot decat sa va urez clasicele salutari blogosferice si un mare „Pofta buna!”

Anunțuri

Posted on 8 Mai 2012, in Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 1 comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: